SAMUIL MICU* – CĂLUGĂR BAZILITAN AL BLAJULUI
Samuil Micu s-a născut la Sad, în septembrie 1745, în „scaunul”Sibiului.
Familia Micu este înnobilată în vremea lui Inochentie Micu. Ca nepot al episcopului Inochentie Micu şi fiu de protopop, deşi tatăl său nu mai trăia în 1759, Samuil Micu ajunge curând la Şcolile din Blaj. Scrisul şi cititul le-a învăţat, probabil, în casa părintească, însă adevăratele studii sistematice avea să le înceapă la Blaj, spre care se îndreptau românii din cele mai îndepărtate colţuri ale Transilvaniei. (1)
Blajul, din vremea când era Micu şcolar, trăia momentele unor importante începuturi. Şcolile care se înfiripaseră în 1754, după ani de străduinţe şi sacrificii, grupaseră în jurul lor pe cei dintâi cărturari care în curând aveau să le dea o nouă orientare. Din institutele catolice soseşte Grigorie Maior, Gerontie Cotorea şi Atanasie Rednic, iar din lumea Răsăritului, călugărul Isaia din Sâncel (cu studii la Kiev) şi grecul Moschonas; din Ţara Românească C. Dimitrievici, primul dascăl al Şcolilor în limba română. Cu aceştia , Micu a învăţat limba şi literatura latină, iar în biblioteca călugărilor şi seminarului a putut să citească vechile opere istorice. Fără îndoială că hărnicia lui l-a apropiat de preocupările cărturăreşti ale profesorilor săi şi mai ales de Grigorie Maior, pe care-l va înconjura cu o statornică preţuire.
Despre viaţa din Şcolile Blajului şi mai cu seamă despre atmosfera din mănăstire, Micu a lăsat câteva amintiri revelatoare: „Într-o vacanţie ţiindu-ne la Blaj, ne învăţă canonul vieţii călugăreşti, mergeam la viile vlădiceşti adeseori, omenie bună la la vlădica având. Eu însumi nu ştiam pentru ce ne învaţă pe noi acelea. Odată ne-au zis că vlădicul voieşte să ne facă călugări, numai să voim şi noi. Niciunul dintre noi nu a cutezat împotrivă a răspunde. Într-aceea vlădicul Aaron făcuse rânduiala despre hrana noastră, ca să mâncăm bucate albe, cum şi noi credeam. Iar Atanasie ne-au făcut inştanţie către vlădica Aaron, cu care ne rugam să ne primească la călugărie, că noi ne făgăduim că vom ţine canonul vieţii călugăreşti întreg, nu de jumătate, cum fac unii. Vlădicul Aaron, înţelegându-se cu Atanasie, dă rezoluţie că ne laudă cugetul nostru şi ne primeşte”.
Călugărit de nevoie, îndură regimul sever al mănăstirii. În 1764 era tot la Blaj şi „mai tot bolnav am fost – notează el – că nici la şcoală nu era să mă mai dea, temându-se că voi muri pentru adesele îmbolnăviri. Însă în anul 1766 ne-au trimis la Viena, la şcoală, unde şase ani cât am stat acolo până am isprăvit filozofia şi theologhia am mâncat carne şi nici măcar cât de puţin n-am fost bolnav.”(2)
Micu a fost un elev excepţional după câte ne putem da seama din actele vremii. Înainte de a pleca la studii la Viena, este pomenit ca scolasticorum spiritualis, calitate în ierarhia şcolară a vremii în măsură să-l pună în contact cu biblioteca Blajului. Un Inventarium librorum Balasfalvae, redactat în 1747, ne introduce în universul spiritual al cărturărimii oraşului. Lucrărilor în limba latină, română şi germană li se adaugă cărţi maghiare, slavone sau italiene. Conţinutul lor este variat: lucrări de teologie sau polemică religioasă, biblii, dar şi opere laice, dicţionare, gramatici, lucrări arheologice şi istorice, filozofice. Interesante pentru preocupările acestor cercuri cărturăreşti sunt şi publicaţiile de astronomie.(3) Că Samuil Micu a studiat în biblioteca mănăstirii ne-o dovedeşte un catalog din 1777 întocmit de el şi în care se adaugă alte titluri, o dată mai mult relevante, pentru informaţia istorică de care dispunea la Blaj, avînd la dipoziţie cosmografii, lucrări de heraldică, colecţii de istorici romani şi bizantini, istorie contemporană şi altele.(4)
Tânărul cărturar român a ajuns la Viena tocmai într-un moment în care problemele învăţământului erau în centrul atenţiei forurilor conducătoare ale imperiului, care au decis aşezarea educaţiei pe noi temeiuri, accelerând laicizarea învăţământului universitar, din care sunt îndepărtaţi pe rând profesorii iezuiţi, influenţa ordinului rămânând doar simbolică. Acest mediu universitar nou nu a rămas fără urmări pentru formaţia intelectuală a lui Samuil Micu. Viena devenise locul unde îşi dădeau întâlnire cele mai diverse influenţe culturale. Ilustrul său coleg Şincai o spune în termeni elogioşi făcând referire la buna lui pregătire: „...fiind trimis la Viena în Colegiul Pazmanian, acolo la Universitate se cultivă în ştiinţele filozofice şi teologice, cu care din destul înavuţindu-se merită a fi promovat ca prefect al studiilor în seminariul [...] de la Sf. Barbara.”(5)
Revenit la Blaj în 1772, inaugurează, alături de colegul său de studii Ştefan Pop, clasa de filozofie a gimnaziului, Micu fiind profesor de etică şi aritmetică. Blajul îl reţine însă prea puţin: chiar în anul următor însoţind pe Grigorie Maior în capitala imperiului, unde acesta era chemat să discute, într-o conferinţă, problemele confesiunii greco-catolice, printre care şi aceea a reducerii numărului sărbătorilor. După acest popas vienez, care-l adusese în contact direct cu cercurile imperiale, Micu se întoarce acasă, consacrându-se studiilor de istorie şi de limbă. În aceşti ani face călătorii prin Transilvania, participă la viaţa culturală a Blajului, se îngrijeşte de biblioteca gimnaziului, pe care o inventariază. Întors la Viena, în 1777, rămâne mai mulţi ani acolo, lucrând în cadrul seminarului Sf. Barbara, ca vice efemeritus (prefect de studii) şi tipărindu-şi cu litere latine primele lucrări. În această perioadă se înscriu şi traducerile din literatura filozofică wolffiană, contactul cu ideile bisericii galicane. Trăieşte într-un mediu în care discuţiile studenţilor vizau adeseori autoritatea papală, problema separării bisericii de stat.(6)
Matur de acum, Samuil Micu trăieşte la Viena în atmosfera ultimilor ani ai domniei împărătesei Maria Tereza, dominaţi mai apoi de personalitatea lui Iosif al II-lea, şi după 1780, de experienţa politică şi culturală iosefină. Viena acelor ani reuneşte pentru moment o întreagă pleiadă de cărturari transilvăneni, între care cei mai de seamă sunt: Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu ş.a. Tinerii români aflaţi la Viena în seminarul de la Sf. Barbara trăiau o vie activitate culturală. Ambianţa de muncă a stimulat entuziasmul creator, dorinţa de afirmare a culturii naţionale. În aceste împrejurări, Micu traduce din literatura patristică, copiază dintr-un manuscris al lui M. Costin, se interesează de manuscrisele cronicarilor din Ţara Românească şi, începând cu anul 1781-1782, traduce texte filozofice din manualul lui Baumeister. Scrie mult, însă din tot ce scrie prea puţin vede lumina tiparului. Totuşi chiar şi ceea ce a apărut este revelator, atât pentru Micu, cât şi pentru politica culturală habsburgică, care îngăduia imprimarea cărţilor numai în limitele vederilor ei.
În galeria tablourilor prin cuvânt pictate oamenilor de seamă ai neamului românesc, eruditul Nicolae Iorga, părinte fondator al culturii şi istoriei naţionale, îl statorniceşte pe Samuil Micu drept „Începător al erudiţiei române în Ardeal”, precum şi „cel dintâi care a învăţat şi pentru alţii, cel dintâi care a simţit în el nevoia de a exprima idei proprii, născut din cunoaşterea ideilor străine”.(7) Istoric şi filolog de primă mână a sfârşitului de secol XVIII, cel dintâi al Şcolii Ardelene şi primul istoric în spirit modern, a fost un militant al epocii de fierbere socială şi naţională a acelor timpuri, de pionierat în multe laturi ale culturii receptiv fiind la ideile veacului, toată diversitatea de teme şi preocupări fiind alimentată de o ardentă pasiune de cărturar, un apropiat al slovelor şi al cărţii, care a evoluat într-o bogată bibliografie românească: numeroase traduceri, multe adaptări din literatura bizantină şi contemporană lui.
Încrederea în viitorul poporului său, pe care l-a slujit cu devotament întreaga-i viaţă, pe baza unei documentate argumentaţii istorice, se alătură la Supplex Libellus Valachorum, ca un om de acţiune care a fost în direcţia luptei politice, pătruns de spiritul iluminist, însufleţit avântat de nobile scopuri.
În 16 Ianuarie 1783 era încă la Viena, unde-şi petrecuse anul precedent fără a avea vreo funcţie, prins doar de ocupaţiile cărturăreşti. În Martie însă se întoarse în Transilvania, consacrându-se studiilor istorice şi filologice, traducerilor. Desigur, sub raport cultural, Blajul îi oferea mai puţin decât Viena; o bibliotecă mai modestă, dar nu neglijabilă, ocupaţii mult mai riguroase, un mediu ecleziastic peste care domina autoritatea proaspătului episcop Ioan Bob. Cu un înalt ierarh pe care nu-l dorise (la recentele alegeri sprijinise un contra candidat, cărturar, pe I. Darabant), într-un mediu intolerant şi puţin receptiv aspiraţiilor culturale, Micu începe să se simtă stingher.
În 1784 vrea, alături de Şincai, să părăsească ordinul monastic pentru care nu avusese chemare şi în care ajunse fără voia sa. Cererea nu îi este primită însă, după cum tot respinsă a fost şi aceea de a fi numit paroh la Sibiu, mai aproape de legăturile pe care le avea cu mediul din care se ridicase. Micu peregrinează veşnic între Blaj şi Sibiu. Activitatea lui Samuil Micu este bogată în această perioadă. O mărturisesc numeroasele lui traduceri, în manuscris, Biblia, dar şi lucrări ca Propovedaniile sau învăţături… (Blaj, 1784) publicată chiar în anul răscoalei lui Horea, hotărâtă şi răsunătoare negaţie a politicii iosefine. Deşi astăzi cunoaştem cu certitudine faptul că Micu nu a salutat ridicarea ţărănimii iobage, totuşi el a suportat rigorile valului de suspiciune care se revărsa împotriva intelectualităţii româneşti.
Respingerea Supplex-ului a deziluzionat profund intelectualitatea de la 1791-1792. Reacţiunea şi absolutismul se consolidează în imperiu, cultura popoarelor fiind supusă unor noi vicisitudini. Poliţia secretă, cenzura îşi dau mâna pentru a reduce la tăcere orice manifestare a spiritului liber. În noile împrejurări politice, Samuil Micu rămâne la Blaj, într-un mediu tot mai puţin receptiv ideilor progresului. Împovărat de puzderia de traduceri teologice pe care, fiind călugăr, era obligat să le facă în spiritul orientării antiraţionaliste promovată în întreaga monarhie, cărturarul român va duce de acum înainte o existenţă precară. Face totuşi unele drumuri la Sibiu, stabilind şi acum legături cu cercurile intelectuale din rândul cărora s-a născut proiectul Societăţii filozofeşti…care urma să-i publice o seamă de lucrări. Încercând să-şi imprime lucrările, va întâmpina neînţelegerea lui Ioan Bob şi a celor din jurul său, suspicioşi faţă de orice manifestare literară. Chiar imprimarea Bibliei va constitui prilej de noi umilinţe pentru Micu. Discuţii nenumărate şi neînţelegere vor prilejui şi alte lucrări ale lui Micu. Supuse veşnicelor revizuiri, cenzuri bisericeşti de la Blaj, unele dintre ele suferind modificări iar altele nici nu vor mai fi imprimate.
Acuzat că a vrut să părăsească unirea şi că dorea să fie ales episcop în locul lui Adamovici, Ioan Bob îl denunţă guberniului. Micu este condamnat să rămână în mănăstire, interzicându-i-se să mai părăsească Blajul. Lucrează şi acum mult, traduce, continuă munca la Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, pe care o termină în 1796; prin 1800 începe redactarea amplei sinteze Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, care îi va umple ultimii ani ai vieţii.
Anul 1804 îi aduce satisfacţia unei numiri la Tipografia Universităţii din Buda, posibilităţi noi de muncă, alte orizonturi culturale.
Este înconjurat de preţuirea tuturor cărturarilor, a poporului său, care vedeau în el un distins cărturar. Până în ultima clipă, gândul îi este îndreptat spre ai săi, spre idealul unui vlădică luminat, de talia lui Inochentie Micu, care să poată transforma demnitatea ecleziastică într-una de îndrumător cultural. „De-ar da Dumnezeu bisericii din Oradea ca episcop un om iubitor de erudiţie şi de învăţătură, care să sprijine cultura şi ştiinţa în neamul nostru”.(8)
Moare în mai 1806, la Buda, nu înainte de a fi „înscris în istoria culturii noastre imaginea, aşa cum de timpuriu s-a spus, unui benedictin, închinat cu totului tot cărţilor, de la a căror statornică şi fecundă elaborare nici una din multele supărări care l-au încercat nu l-au putut abate”.(9)
Multilateral, de la Samuil Micu ne rămâne o operă istorică apropiată de sensul modern al conceptului de istorie, semnele unei valoroase activităţi filologice, apreciată atât din punctul de vedere al ideilor despre limbă şi ortografie, folosite ca arme de luptă, cât şi din acela al influenţei pe care au avut-o principiile sale în dezvoltarea limbii literare. Pentru a argumenta originea latină a limbii române, Micu elaborează un sistem ortografic etimologist latinizant. El este primul învăţat român care tipăreşte o carte cu litere latine (Carte de rogacioni, Viena, 1779). Gramatica lui Micu este cea dintâi gramatică tipărită. Numele lui este înscris şi în istoria lexicografiei noastre, ca cel dintâi lexicograf, deoarece Lexiconul de la Buda (1825) a fost iniţiat de Micu, şi este în mare parte opera lui. Deşi activitatea lui Micu s-a concentrat în jurul cercetărilor de istorie şi filologie, nu este mai puţin adevărat că a lăsat în urma lui pagini care şi astăzi pot să prezinte interes din punctul de vedere al limbii literare. Şi opera sa filozofică este întinsă pe un spaţiu destul de mare, constituind un adevărat temei teoretic şi un îndreptar metodologic al cercetării istorice şi filologice.
Aducând noi posesiuni culturale poporului român prin limba pe care acesta o vorbea şi, în felul acesta, să o facă să-i aparţină, Samuil Micu este un „dascăl al românilor”! La două secole de la trecerea lui în eternitate, Blajul cultural şi ecleziastic îi cinsteşte memoria, profund îndatorat, asemeni întregului românism. Şi lui se datorează ceea ce anual, în luna Mai, la Blaj, fiinţează ca o Sărbătoare a Libertăţii!
MIHAI C. SZILAGY
ABREVIERI
f. – fila
lat. - latinesc
ms. – manuscris
nr. - numărul
p. – pagina
pp. – paginile
rom. - românesc
tom. – tomul
vol. – volumul
BIBLIOGRAFIE
1. Archiv pentru filologie şi istorie, II (1868), nr. XIV, p. 274.
2. Samuil Micu, Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, tom. IV, ms. rom. nr. 70 f. 327-329.
3. Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, 1964, pp. 528-529.
5. Archiv pentru filologie şi istorie, II (1868), nr. XIV, p.195.
6. Carolus Rimely, Historia Collegii Pazmaniani, Vienae, 1865, pp. 203-214.
7. Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII, vol.II, Bucureşti, 1901, pp.161-162.
8. Iacob Radu, Doi luceferi rătăcitori: Gheorghe Şincai şi Samoil Micu Clain, Mem. Secţ. ist., S. III, T. II, Mem. 3, a Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1924, p.56.
9. D. Panaitescu Perpessicius, Samuel Micu Clain, în Menţiuni de istorie literară şi folclor, 1948-1956, Bucureşti, 1957, p. 522.
NOTĂ
*Vezi Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Studiu introductiv şi ediţie critică la Samuil Micu – Scrieri filozofice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 5 - 67.
.JPG)
